Sau mai bine zis, de ce să fac un anumit lucru? De ce să învăț, de ce să mă distrez, de ce să-mi fac o familie și multe alte întrebări au în spate o motivație. Precum Unabomber zice în manifestul său, eu cred că oamenii sunt motivați să-și satisfacă nevoia de putere; la unii e mai mică, la unii e mai mare. Unii se declară mulțumiți cu ce au pe ei, alții vor un Maserati Granturismo, iar alții se “mulțumesc” cu trilioane de dolari (vezi JP Morgan, Goldman Sachs sau Citigroup).
Hai lasă că noi suntem în rRomania, iar aici se vorbește doar în milioane de lei vechi și în multe sute de mii de șomeri. Important e unde poți/vrei să ajungi. Postul acesta se referă la două tipuri de a motiva un om să facă ceva pentru el: motivarea pozitivă și motivarea negativă. Cum se motivează la noi în țară? Cum se motivează în SUA, dar în vestul EU?
Când eram în școală generală, părinții, adică mama, m-au motivat negativ: mă certau când nu-mi făceam temele, țipau când luam o notă mică etc. În liceu motivația a devenit neutră; adică nimeni nu m-a mai motivat, poate doar eu. Și cred că atunci a început motivația pozitivă; îmi ziceam: uite dacă fac exercițiile astea atunci o să iau 10 la mate și o să mă descurc la fizică. Mama nu mă mai putea motiva negativ pentru că nu mai avea influență asupra mea; era ușor să-i ascund un eșec/o notă proastă.
Pai bine, bine, dar care-i scopul? Cred că rostul meu e să nu fac umbră degeaba 
(până acum am făcut, de mâine sper să nu mai fac!).
La facultate motivația e clar pozitivă și nu vinea neapărat de la profesori/asistenți; dacă înveți foarte bine C-ul și algoritmică atunci poți comite un patch în mainline-ul kernelului de Linux și toată lumea îți va fi recunoscătoare (yea, right!). Acum mă simt motivat să lucrez la ceva pentru că “shareholder-ul” (aoleo ce corporate sună) mi-a zis că e ok când de fapt totul era praf. E de preferat să motivezi o persoană zicându-i: “uite ce fain ar fi dacă …”, decât să-i zici: “bă ce infect lucrez, nu ești în stare de nimic”.
De ce cred eu că tipul de motivație face diferența? (Comparația o fac după rezultate/medie) Când eram în școala generală, eram mediocru (cu greu intram în top10); în liceu eram printre codași (să zic că intram în top20), dar în facultate mă descurc foarte de bine (sau iluzia e destul de bună). Și mă compar cu persoane de pe specializarea mea, nu cu oameni de la filozofie sau litere. De ce s-au schimbat raporturile de forță? Vei zice: tu ești la o facultatea mai slabă; de fapt, nu e deloc așa 
. Cred că răspunsul stă în motivație; mulți învățau bine în generală/liceu pentru că erau motivați negativ de părinți, iar când au căpătat o oarecare independență, influența motivației venite de la părinți s-a dus spre 0. Fără motivație, nici cel mai bun (dpdv genetic) nu poate face mare lucru. Altfel, eu nu găsesc vreo explicație.
