Absolvent al unui sistem infect

Am terminat facultatea; nu orice facultate, dar nu ceva din worldwide top-top. Am avut note bune și pe ultimul semestrul am luat numai 10, dar am avut și alte treburi: serviciu, http://ceata.org, asistent la SO, licență și alte chestii de care nu-mi aduc aminte acum. Am stat la cămin și din anul 2 m-am întreținut singur (m-a ajutat și mama cu mâncare), deci ar trebui să fiu suficient de matur încât să cântăresc diverse aspecte ale realității.

Cea mai bună întrebare la ora asta este: “ce faci mai departe?”. Mi se pare firesc să ai niște scenarii de viitoar și ținând cont că am fost la o conferință de foresight, cred că am următoarele variante: master în țară, master în afară, angajare în țară, angajare în străinătate. Nu îmi pun problema unei familii pentru că mișcarea feministă își face treaba prea bine(glumesc). Pentru a lua o decizie trebuie să analizez sistemul în care mă aflu.

M-am operat la degetul mare de la piciorul stâng (aveam o unghie incarnată) și a doua zi m-am prezentat la policlinică pentru schimbarea bandajului. Programul era de la 14 la 21 și eu am ajuns la 16; evident, nu mai era nimeni acolo. Acest personal medical își merită salariul? Să nu mai zic c-am fost vreo 3 zile la ei să-mi facă o intervenție chirurgicală ușoară; de fiecare dată am așteptat 1 oră după care am plecat pentru că aveam de livrat chestii (am scris în introducere ce lucrez). Pentru primul bandaj mi-a cerut 20 de lei, cică asigurarea medicală nu acoperă și acest serviciu; nu e cam mult pt un amarât de bandaj cu betadină? Bun, nu era nimeni acolo dar eu trebuia să-mi schimb bandajul. M-am dus la spitalul municipal (cel de la Eroilor) și am intrat la urgentă; acolo doctorul X m-a trimis la doctorul Y, iar doctorul Y m-a trimis la doctorul X. Eram destul de obosit, în ziua aia alergasem prin oraș să fac un transfer bancar în Elveția, așa că am ridicat puțin tonul când am ajuns din nou la doctorul X. I-am spus că sunt aici doar pentru a-mi schimba bandajul; acesta a venit personal cu mine la doctorul Y pentru a-i explica situația. În cele din urmă o asistentă foarte drăguță (ca atitudine) mi-a schimbat bandajul. Yey, a fost bine, m-am putut încălța în pantofi. Nu pricep, de ce este așa mare diferența între spitale; în unele se face treabă bine, iar în altele lumea se mișcă în realuare. E clar că nu există motivație; ar trebui să se plătească diferențiat, în funcție de rezultate. Nu așa, toată lumea ia același salariu, doar că unii muncesc de le sar capacele, iar alții freacă menta în forță.

Următorul episod din filmul “aventuri în sistemul statului” este despre eliberarea unui pașaport. M-au secat de aproximativ 300 de RON și am fost în 3 locuri diferite: CEC, trezorerie și secția de pașapoarte din București. Când completam cererea m-a întrebat polițista ce întâlțime am; i-am răspuns și a zis “nu cred”, după care eu am început să explic și mi-a replicat “nu ți-a cerut nimeni explicații”. Ok, ce contează e că mi-a vorbit de sus, deși își ia salariul din cauza mea. La trezorerie era dezmăț total; erau cam 10 funcționari și 3 polițiști la intrare. Era o zi de luni și gaborii povesteau ce grătare au încins în weekend. Funcționarii și ei povesteau chestii, nu știu ce, cert e că am așteptat cam 10 minute la caserie să plătesc. Risipa de timp n-a fost însă și la CEC, acolo casiera s-a mișcat cu talent și m-a rezolvat repede.

Acum c-am terminat facultatea, stau și mă gândesc dacă a meritat sau nu. Da, a meritat; a fost mișto, am învățat multe lucruri, am învățat să mă descurc, să supraviețuiesc cum s-ar zice. Dar nu sistemul educațional a fost principalul actor. Strict vorbind de facultate, are cursuri destul de ok, multe din ele sunt foarte actuale; problema e că nu sunt ținute bine, adică modul de predate lasă de dorit. Am observat că e foarte important mediul în care înveți; în România mediul înseamnă colegii, infrastructură nu prea este. Am avut colegi buni, am învățat multe de la ei, în special pe partea de organizare.

Bun, deci de ce atâtea povești? Unde vrei să ajungi? Vreau să știu ce fac mai departe. Hai să analizăm fiecare variantă; variantele se pot combina.

1. Master în țară e o variantă sigură; sunt multe locuri la buget pentru masterele de la UPB și nu cred că e o problemă să intru aici. Dar, ce fac la master? Învăț niște chestii și ce fac cu ele? Unde le aplic? Hai să nu uităm că Romania nu prea face cutting-edge software; și nici profii de la facultate nu prea sunt implicați în așa ceva. Avantajele pe care le văd sunt că mai înveți chestii și nu pierzi contactul cu universitatea.

2. Master în afară sună tentant, mai ales că suntem în UE și putem călători cu pașaportul în spațiul Schengen. Dezavatanje sunt destule, dar salarizarea este net superioară și proiectele dezvoltate au impact mai mare. Te așteaptă universițăți mai bune, proiecte mai interesante și oameni mai civilizați.

3. Angajare în țară pentru a plăti costurile vieții. Este și asta o idee, mă angajez undeva și aștept ziua de salariu. Probabil o să lucrez la ceva cât de cât interesant și-o să fie bine. Mai merg acasă, mai una alta; în weekend grătare, vara la mare. Viață bunicică.

4. Angajare în străinătate. Sună tentant, suntem în UE și nu e chiar așa de greu să te angajezi în occident. Avantajele sunt destule, mai ales materiale; plus că lucrezi ca lumea.

Deci, ce urmează? Pe care din cele 4 cărări vreau s-o iau? Am lucrat la noi (2 internshipuri și 1 colaborare de lungă durată) și a fost destul de ok; n-am murit de foame și n-am ieșit în stradă să fac grevă. Am intrat la master la EPFL, în Elveția, și vreau să-mi continui studiile în afară. Singura problemă e de natură financiară; n-am suficienți bani să rezist acolo prea mult. Nu prea am ce face, merg acolo să-mi caut de muncă și poate o să găsesc. Dacă nu găsesc, mă întorc în țară și aplic în alte părți la anu’. Mă simt ciudat că merg acolo ca un haiduc, fără suport. Îmi și imaginez cum o să-mi caut de muncă în Zurich; hai că tre’ să fie fain! Sper să fie bine!

O chestie care nu-mi place în Romania, pe lângă oameni, e că ne-au îndatorat guvernanții la FMI. Și încă se îndatorează. Și încă merg în pierdere. Nasol, nu vreau să stau să plătesc eu ce pagubă fac alții; datoria pe cap de locuitor am înțeles c-ar fi de 4000€. Dacă o firmă n-are bani ce face? Dă faliment. Să intre statul în faliment și cu asta basta. N-am eu chef să muncesc degeaba pentru statul altora. Mă repet, sunt bugetari care fac treabă și sigur își vor găsi de muncă “in the wild”.

Reducerile alea sunt de formă, important era să concedieze oameni sau să-și extindă producția. Ce atâta poveste? Ai 10 oameni care mănâncă 10 pere și tu produci 2 pere; ori faci mai multe pere, ori te apuci de mere, ori dai afară 8 oameni. În privat cum se concediază în masă, iar la buget nimeni nu mișcă nimic? Mulți îl laudă pe Isărescu, dar a ținut adevărul ascuns și implicit ne-a mințit. Păi sunt tare curios cât e cursul real, 1€ = 5 lei? Nu mai au ei bani să țină cursul sus, așa că o să fie jale mare când s-or scumpi toate. Una peste alta, la toamnă o să avem impozite mărite .

Acum, sunt frustrat că lumea a devenit socialistă. Toată mass-media vorbește de solidaritate. Ce solidaritate? V-ați tâmpit? Eu nu vreau să fiu solidar cu ăștia care sparg banii la stat și acum nu mai au ce roade. De muncă este fără număr, dar nu prea mai e “easy cash”, cam ce vrea toată lumea: învârți 3 hârtii și iei 10 milioane. Oricum, românu preferă să ia 200 de RON nemunciți decât 500 de RON munciți. Hai, la muncă! Că ne-am odihnit destul…

La revedere!